Vocile statuilor

Vocea 1-Trenurile s-au oprit la fel ca și viețile oamenilor. Trenurile dorm în pace la fel ca orice lucru nefolositor.

Vocea 2-Dar oamenii?

Statuia Libertății – Oamenii sunt liberi. Fac ce vor prin casele lor. Nu sunt ei cei mai mari iubitori ai libertății? Nu au făcut din mine un zeu. Sunt zeitatea care stăpânește până dincolo de ocean. Eu sunt o imagine a ceea ce ei nu pot fi.

Bărbatul- Ba oamenii sunt liberi.

Femeia – Întotdeauna am crezut că sunt liberă și că pot face absolut tot ceea ce vreau eu.

Bărbatul–Doar ai crezut. Libertatea este pentru tine un act de credința. Oamenii de astăzi sunt împotriva ei mai mult ca niciodată. Noi avem nevoie de dovezi clare ca să credem. Noi avem nevoie de știință. Noi oamenii suntem totul. Noi hotărâm ceea ce este bine și ce este rău.

Femeia- Ce este iubire și ce nu este iubire. Și mai ales care este urmarea ei. În viața noastră după iluzia iubirii urmează un ocean de singurătate mai mare ca acesta din fața mea Dacă îți poți închipui pământul tot acoperit de ape și singurătatea un mare ocean atunci singurătatea a acoperit tot pământul.

Libertatea-Eu sunt zeița care guvernează oceanele și pământurile. De la înălțimea mea toate se văd că ar fi libere, însă în noaptea aceasta se pare că eu nu mai reprezint nimic.

Vocea 2-E noaptea veacului întunecat al minții.

Libertatea-Sunt sechestrată în colțul cel mai adânc din sufletul oamenilor. Mai ales sunt percepută acum ca o imensă și necunoscută teamă.

Benjamin Franklin și Lincoln în cor-Nu vă grăbiți sa judecați libertatea oamenilor. Este cea mai de preț pentru ei.

Lincon- Este cea mai mare forța a minții și a puterii lor interioare. Nu degeaba tu ești cea mai valoroasă piesă și ești pusă pe cel mai înalt piedestal ca să fii văzută până la marginile pământului.

Vocea necunoscută- Acum sunt Covid și umblu pe străzi sub forma unei vibrații încât străzile se golesc. Dar am mai strigat o dată 9:11.

Lincoln- Și eu am auzit o dată vocea ta în 15 aprilie 1865. Ești neîndurătoare.

Vocea necunoscută- Din cauza libertății oamenilor. Ei au ucis nu altcineva. Nu vin niciodată de una singură și din proprie inițiativă, numai dacă sunt invocată. Nu vă ocupați cu asta de treizeci de ani prin filmele și jocurile voastre. Personajul vostru preferat din filme nu lasă în urmă un cimitir?

Vocea 1-Era o joacă, un spațiu virtual!

Vocea necunoscuta-De ce vă supărați acum dacă mă aveți în față. Aveți ceea ce ați strigat. Ei, și ce dacă ați pronunțat fie și în glumă numele meu?

Libertatea-Nu dați vina pe mine. Vocea ta nu este în jurisdicția mea. Eu planez peste viețile oamenilor. Le veghez integritatea.

Vocea necunoscuta- Adică cele pierdute din prea multă libertate.

Libertatea-Sunt un zeu al vieții nu al morții.

Vocea necunoscuta- În fața mea toți părăsiți casele și vă ascundeți. Vă este frică de absurdul propriei voastre vieți. Nu ați spus voi de o sută de ani că viața este absurdă și că ea vine de nicăieri și se duce nicăieri. Că totul a apărut din nimic și se duce înapoi în nimic. De ce vrei sa trăiești omule? Tu care ești Bărbat și Femeie.

Bărbatul și Femeia în cor-Ne temem de vocea ta și ai băgat spaima morții în noi.

Vocea necunoscuta-Să mai repet o dată cifrele 9-11. Acum am o alta formă. Nu ați zis voi de nenumărate ori că viața este lipsită de sens. Nu ați spus voi de prea multe ori cuvântul depresie!?

Bărbatul- Doar am zis.

Femeia-Dar nu am crezut asta nicio clipă. Viața va merge înainte pe acest pământ indiferent de forța ta oarbă care se manifestă în diferite feluri. Și acționezi doar în anumite momente ale timpului istoric.

Vocea necunoscuta-Mă faci istorie, sunt mai prezentă acum în lume mai mult decât îți închipui tu.

Libertatea- Tu nu ai putere să exiști atâta timp cât oamenii au libertatea de a lupta împotriva ta.

Vocea necunoscută-Nu vă acuz. Dar aș vrea să le pun o întrebare celor doi- dacă vă place viața, ce este cu sexualitatea voastră lipsită de conținut? Este cea mai la îndemână plăcere pe care o dețineți. Poate unica. Dar știți că asta plăcere este doar cea a sclavilor? Taina vieții pusă în voi a devenit moarte poate în fiecare moment. Sunt eu devină că ați trăit atât de mult timp cu mine și abia acum mă vedeți. M-ați acoperit mereu cu haina libertății în care v-ați îmbrăcat, dar nu este haina ei, este o haina pe care v-ați fabricat-o singuri în numele ei.

Libertatea-Nu ai dreptul să-i judeci.

Vocea necunoscuta-Nici măcar pe cei care m-au avut ca aliat de-a lungul istoriei? Ei tot cu tine au fost, sunt în patria ta liberate.

Vocea1- Sunt vocea orașelor și a străzilor goale. A trenurilor care sun goale acum dar vor fi pline așa cum au fost în trecut. Viitorul este oglinda mai bună a trecutului.

Vocea 2- Pleacă de aici și lasă-ne orașele și pământurile și munții să trăiască în liberate. Te vom învinge așa cum te-am învins mereu.

Vocea necunoscută-Eu sunt absurdă. Sunt fără de sens. Sunt ultima forma de gândire a voastră. Sunt o abstracție de multe ori. Și totuși exist. Coșmarul din filmele voastre a devenit viața voastră, e real.

Vocea 2- Pleacă și lasă-ne casele să le umplem de bucuria speranței, a milei și de victoria iubirii.

Lincoln- Chiar dacă am dat mâna cu tine eu sunt într-o patrie în care tu nu ai acces. Dacă te uiți la privirile oamenilor ei știu cine sunt eu. Niciodată nu vor uita cuvintele mele care au devenit legi.

Sclavul- Știu ce este libertatea datorită ție. Dar tu ai murit ca eu să devin liber.

Toate vocile deodată spre sclav-Tu nu ai voie să vorbești. Tu ești o entitate a trecutului. Ești istorie și poveste. Lumea nu se mai regăsește în tine.

Libertatea-Tu ai devenit cetățean al ținutului meu. Tu ești omul de altă dată care ți-ai făurit un viitor în propria ta casă și ai fost bucuros că ai putut să împarți pâinea cu alor tăi și poate că mulți ar trebui să îți mulțumească pentru că datorită ție lucrurile au putut să evolueze. Tu ai fost sclavul care ai făurit pâinea celor mulți chiar dacă ajungea la ei în orice formă a vânzării.

Lincoln- Vezi că ești într-o totală eroare. Ce spui ar certifica sclavia și lipsa libertății. Vezi să nu te audă noile orânduiri că doar eu nu am auzit ceasul morții în zadar.

Libertatea- Ii acord un merit. Ei sunt cei care au muncit și au construit palate, drumuri de piatră și de fier, livezi, holde și prin munca lor eu schimbat fața pământului.

Lincoln- Vorbești de parcă asta ar fi fot normal să se întâmple.

Franklin- Așa ceva nu trebuie să mai fie niciodată.

Sclavul-Eu încă mai trăiesc, forma mea de viață a luat o altă înfățișare dar eu încă sunt. Chiar dacă port un alt nume și am alte haine.

Libertatea- Dacă ai acceptat propria condiție! Nu e vine mea, trebuia să faci ceva ca să te ridici din sclavie.

Franklin- Știința este pentru om sau omul pentru știință? Legea este pentru om sau omul este pentru lege? Cum se împacă asta cu libertatea? Ce spui?

Libertatea- Când mă uit la străzile goale ale nopții aș spune că eu nu mai pot exista prin orașele lumii căci legea mi-a constrâns mersul firesc al lucrurilor.

Vocea 2-Asta pentru că tu te definești a fi doar o realitate a orașelor și a țărilor. Dar vocea tainică a inimii de ce nu o asculți? Crezi că ar fi acum o voce de lebădă?

Libertatea – Eu am puterea de a guverna inimi, minți și popoare. Se spune despre mine că prin forța mea pot crea această națiune din nou din propria cenușă. Vei vedea cum se va auzi glasul meu.

Vocea 2-Tu ești în conștiința popoarelor încă vie și crezi că independența este unica formă de manifestare a libertății. Ia te uită, acum e altceva, o altă provocare a noastră.

Bărbatul și femeia în cor-Noi vrem să trăim.

Vocea 2-Sunteți împreună acum și pare că vreți să vă iubiți, adică să trăiți taina iubirii până dincolo de pământ, până dincolo de viață și de moarte.

Sclavul-Sunt sclavul metamorfozat în vocea iubirii. Eu nu am un loc în statuile voastre. Eu trăiesc ascunsă și nu pot fi lângă oameni pentru ca mereu sunt alungată afara și în locul meu este altcineva care îmbracă formele mele și când eu vreau să intru în locul care este al meu altcineva mă trimite afară să colind străzile goale. Sunt chemată acum să intru din nou în casă dar unde să mă duc căci doar o chemare mă strigă să intru și o altă chemare mă alungă. Suntem mereu un du-te vino din trecut în viitor și din viitor în trecut și mă joc mereu învârtindu-mă în jurul străzilor goale în timpul prezent.

Libertatea- Dar cine dansează în stradă? Văd urme da dans în întuneric, parcă ar veni de undeva aceste umbre în noapte și parcă visez că aș putea din nou privi în vorbele și faptele oamenilor. Acum sunt doar o abstracție.

Vocea 1- Ce umbre stranii cad pe mine. Voi de sus vedeți un om dansând. Eu văd doar picurii de ploaie în noapte care vin să spele străzile și la lumina reflectoarelor femeia și bărbatul vor să se atingă și nu pot în dansul lor și doar se învârt unul în jurul celuilalt fără să se atingă. E doar un mers absurd al sentimentelor trăite cu teama unei noi suferințe. Vin unul spre altul și iarăși se îndepărtează. Ceva îi cheamă și ceva îi resping. E un joc al singurătății fără de sfârșit și e un dans al muzicii lipsite de pace.

Lincoln- Cine a pronunțat cuvântul pace. Ea este doar în tratate. În acele locuri unde doar judecătorii pot intra dar popoarele întotdeauna vor urzi război în timpul păcii și pace în timp de război.

Franklin- Aveți știința care vă poate arăta drumul păcii și al salvării.

Libertatea- Dar oamenii au ales să nu te urmeze. Tu ai iubit popoarele de dincolo de ocean.

Femeia-Chiar și țara mea ori țările învecinate.

Franklin- La ce e bună știința dacă nu la binele umanității întregi? Pentru asta am lucrat și am trăit toată viața.

Vocea 2- Dar știința fără dragoste de om are covid în ea.

Vocea necunoscută-Bomba atomică. Rachetele sol sol…. Biologia…Îmi place acest cuvânt al bombei vii care mănâncă tot ce este viu și face parte din om asemeni lăcustelor ce topesc ierburile vii.

Vocea 1- Cică ar fi asupra noastră un blestem al copiilor morți înainte de a se naște, chiar și a celor cărora nu le-am dat voie să se nască prin pervertirea principiului vieții din noi.

Libertatea- Dar și chestia asta este o abstracție.

Vocea 2- Dacă ai ochii din piatră!

Vocea 1 – Cică sângele lor strigă cu vocea lui Abel în formă de tunet spre noi. Se zice că un preot bătrân și neghiob a auzit acest strigăt plin de neviață și de atunci e nebun. L-am văzut de multe ori cum umblă singur și zmintit pe străzile mele arse de soare ca în deșert, că au dispărut oamenii.

Libertatea- O prostie. O superstiție care se opune oricărei forme de manifestare a libertății mele în orice moment.

Vocea 1-Subscriu.

Vocea necunocuta- Cică oamenii și-au luat cu de la sine putere să decidă ei cine trăiește și cine moare. Au vrut să se folosească de forța mea. Așa că priviți. Am devenit ceva atâta de mic și de nevăzut. O stricăciune în biologia voastră. Mai pot enunța mai multe cifre. 1918.

Libertatea- Taci. Dacă mai vorbești mult mă dau jos de pe soclu și vin după tine.

Vocea necunoscută- Hai dă-te. Hai să te văd cum vii la mine fără să mori. Nici nu mă vezi și nici nu știi unde sunt. Eu sunt ca vântul, nu mă poți opri.

Vocea 2- Nu ați mulțumit niciodată pentru viață. Hei, voi oamenilor! De câte ori nu v-a plăcut să cochetați cu sinuciderea. Priviți acum la ce este pe stradă. Ați vrea să mulțumiți cuiva că sunteți?

Vocea 1-Tu ești libertatea oamenilor, visul lor cel mai de preț. Dacă oamenii nu te mai văd pe soclu nu vor mai crede în ei înșiși. Ei încă mai cred că sunt liberi.

Franklin- Dacă știința îngenunchează vieți atunci ea nu mai este știință, a căzut din ordinea ei. Ați trecut de prea multe ori morții voștri la pierderi colaterale. Ați vrut să le ascundeți fețele în statistici. Pentru că v-a fost frică de chipul oamenilor de aceea l-ați scos din artă.

Columb- Ha, ha, ha…Picasso….care a rupt fața în multe bucăți și a pus nasul după doi ochi. Apoi a mai zis că un punct într-un dreptunghi e fața nevăzută a omului.

Vocea 1- Tu să taci cu oul tău din buzunar cu tot. Ai vrut să descoperi ceva și nici nu ai știut ce ai descoperit.

Columb-V-am spus de nenumărate ori ca pământul este rotund. Și astăzi vă comportați de parcă ar fi plat.

Lincoln- Ați distrus toate conceptele revoluției, sunteți din nou sclavi în propria casă și priviți încrezători către statuia libertății care vă cheamă la ea din noapte cea neagră a istoriei.

Franklin-Poate că știința voastră este foarte puțină. Ori ați făcut ceva rău umanității din voi și acest rău va trimis vouă un semn de moarte care începe să transforme în și mai mult rău ceea ce voi numeați bine. E nevoie de și mai multă știință. Însă știința e pentru om și nu omul este pentru știința. Știința nu este dincolo de bine și de rău. Știința este doar pentru bine. Eu așa am lucrat în binele meu care a devenit și mai mult bine în istoricitatea cuvântului meu.

Columb- Eu am dus civilizația Europei către ținuturi noi.

Vocea 1- Hei, lasă gluma, treaba asta e veche. Noi privim acum de pe alte înălțimi.

Vocea necunoscută-Iubesc haosul și anarhia. Îmi place să conduc în frică. Îmi place ca oamenii să se supună celor pe care eu îi aleg șefi și conducători ai lumii.

Washington- Nu poți face asta la nesfârșit. Pentru un timp vei fi redusă la tăcere.

Vocea necunoscută – Nu și în camerele ascunse ale torturii. Astea nu sunt la televizor pentru că îi face pe oameni să înnebunească. Acolo am un alt nume.

Vocea 1- Nu mai are cine munci în marile industrii, ei sunt cea mai sigură sursă de profit.

Sclavul- Adică e forma noua de sclavie în care trăiesc eu.

Vocea 1- Cred că exagerezi. Ai o casa a ta, un salariu, poți avea concedii. E drept doar trei săptămâni pe an și muncești permanent pe platforma internautică. Dar ești un om liber, ai tot ce vrei.

Sclavul-Nu am iubire.

Columb- Sufletul oamenilor e diferit. Tot mai puțini sunt capabili de sentimente înalte. Se pare că noi doi nu avem putere se le argumentăm. Trăirea e complicată, trece dincolo de experiment. Și nu aduce bani. Ți se face creierul praștie când ești îndrăgostit. Iar tu nu stai pe soclu, deși cândva tu și frații tăi ați făcut piramide. Nu ți se recunoaște acest merit din cauza orânduirii vechi și noi. Ne bazăm pe o realitate din om care nu se vede doar se simte, se trăiește. Nu ne putem bate cu ei. Trebuie doar să avem forța de a rezista rușinii de a fi cei cu suflet și inimă în timpul celui mai măreț timp al tehnologiei dar cel ce a furnizat noaptea minții.

Sclavul – În fața vocilor străzii în plină manifestare a libertății, savantul este cu capul plecat și împroșcat cu rușine.

Columb- Este ca Seneca în fața lui Nero.

Franklin- Suntem în veacul celo mai mari descoperiri științifice și omul trăiește ca un semianalfabet.

Vocea 1- Nu este problema mea. Este o opțiune de alegere. Fiecare este liber să facă ce vrea cu timpul sau. Nu ma privește pe mine dacă în loc să fie pasionat de cunoaștere sparge conserve.

Vocea necunoscută – La diferite momente și interese numele meu se schimbă. De fapt eu sunt o sigură voce care țipă în neant. Voi sunteți cei care îmi dați diferite înfățișări și vă folosiți de mine ca să atingeți cele mai înalte forme ale puterii.

Washington-Pentru că unii trăiesc în iluzia că ar fi nemuritori dar nu sunt. Nu poți fi liber decât dacă te înscrii în sfera largă a legilor universale pe care lumea le-a descoperit de-a lungul timpului. Ești liber dacă respecți legea care este una pentru toți indiferent de coordonate.

Columb- Numărul zece.

Sclavul-Decalogul.

Libertatea- Evoluția adevărată a lumii este când înlocuiești legile pe care le numești universale cu altele noi, cu cele de acum, chiar dacă le încalci pe cele vechi, așa zis universale. Ori păstrezi din ele doar ce îți convine.

FRANKLIN- Este experimentul vostru. Nu mă bag.

Lincoln- Nu relativizați legea universală a omului. Nu răsturnați valorile. Ele sunt axiomele existenței.

Washington- Voi veți vedea.

Franklin-E drept că există o altă formă de iubire și viață, după părinții mei, dar nu vreau să vorbim aici, că începe un alt război. Veți trage cu întunericul în mine în loc de gloanțe.

Vocea 1- Da. Bisericile, sinagogile, moscheile sunt goale și pline de întuneric.

Sclavul- Vă aduc vocea lor. E strigatul pustiului gol de iubire. Ea, iubirea, este în lanțuri acum în cele mai din străfund beciuri ale istoriei.

Vocea doi-Nu este adevărat. Ca iubirea să vină la voi ea trebuie să fie dorită după legile ei universale. Ea nu poate trăi în întuneric și mutilată prin legile convenționale ale compromisului.

Vocea 1-Mă acuzi mereu că umblu prin umbre. Îmi plac umbrele pentru că ele se schimbă. Îmi place să admir umbrele. Îți mai aduci aminte de peștera antică. Priveam la umbrele ce le lăsau focurile realității din spatele meu și eu nu mă puteam întoarce să privesc lumina. De aceea eram atâta de fascinată de umbre. Erau singurele mele adevăruri.

Lincoln- De la umbrele asta a început sclavia și se pare că acum umbre sunt peste tot. Sclavi sunt și cei care spun adevărul dar și cei care îl neagă.

Vocea 2-Ați ajuns la momentul zero. Nu mai puteți privi înapoi că vă vine să plângeți și nici înainte nu mai puteți privi că vă e teamă de viitor.

Washington- Noi am făcut un război în numele libertății și nu ne-a fost teamă de moarte.

Femeia-Mamele noastre plâng de sute de mii de ani după copiii lor morți în războaie. Ne-ați înfășat băieții în haine de fier și nu ați văzut lacrima ce se strecura de sub ele și strălucea în soare. Tinerii noștri erau îndrăgostiți, tinerii noștri voiau să trăiască și să iubească. Tinerii noștri aveau taina vieții în dorința lor de liberate și de iubire.

Vocea 2- Băieții voștri de astăzi vor să își schime trupurile cu știința voastră medicală, savanții vă spun că asta duce la boală, că nu este sănătos, moral, etic, dar voi călcați zilnic pe grumazul lor și ei își pleacă fruntea a vină în fața voastră. Iar alții se consideră dincolo de bine și de rău.

Vocea necunoscuta-Sunt doar niște cobai, și unii și alții.

Columb- Ei numesc adevăr starea cea mai adâncă a necunoașterii.

Vocea 1- Tu să taci, prietenul tău e sclavul de lângă tine.

Columb-Sunt singur, lângă mine nu e nimeni.

Sclavul – Și eu sunt singur. Nu ne avem unul pe altul. Doar vocile se unesc. Locurile noastre sunt separate. Vorbim cu toții ca printr-n tunel.

Bărbatul- Să nu te legi de mine.

Libertatea- Ai adus un atac la libertatea umanității. Ai încălcat declarația drepturilor omului. Te vom judeca și te vom închide în pușcăriile noastre.

Vocea 2-Îmi luați libertatea din viitor!?

Libertatea – Unii oameni nu merita să fie liberi pentru că nu știu ce să facă cu libertatea lor.

Vocea 2- Și cine face această alegere?

Libertatea- Legile pe care le-au creat în numele meu. Legea e mai presus de om.

Franklin -Nu. Știința este la fel ca iubirea. Știința are în ea multe forme de viață a ceea ce numim om. Știința este pentru binele omului.

Libertatea- Eu, în numele puterii mele globale de a guverna lumea și popoarele, eu hotărăsc ce este bine și ce este rău. Eu mă pot reinventa pe mine însămi așa cum vreau pentru că sunt liberă.

Franklin- Chiar dacă încalci legea umanității din toate timpurile.

Libertatea-Legea umanității sunt eu. Și dacă vrei să știi, această umanitate poate fi și redefinită. Noi putem hotărâ cine e om și cine nu e om.

Linkoln- Asta poate fi mai rea decât sclavia. Nu cred că am murit în zadar. Sau arma crimei lucește sub soare de când m-ați declarat nemuritor.

Vocea necunoscuta- Hitler este stăpânul meu și eu îl stăpânesc pe Hitler.

Sclavul- Stalin!

Washington-Are alți stăpânitori acum care s-au născut fix din creierul lui. El și-a dat foc dar din cenușa oaselor sale au ieșit alții cu dorința de liberate. În numele tău Libertate ei vor să facă ceea ce vor.

Libertatea-Nu-i recunosc. Nu sunt ai mei.

Vocea necunoscuta- Stalin.

Vocea 2-Ba da, au certificate de liberate pe care le vor da oamenilor. Ești falsificată din nou în timp ce tu tronezi în încremenirea pietrei care se vede și de la depărtare, și de la apropiere, și de la televizor.

Sclavul-De la internet.

Vocea 2- Ești zeul de astăzi al omenirii. De ce te eschivezi și doar pretinzi că ai fi tu. Ai luat atât de multe forme de libertate până acum că nici nu le mai știm.

Bărbatul și femeia în cor-Nu vrem să murim.

Vocea necunoscută- Lumea voastră trebuie să dispară și va trebui înlocuită cu alta. Știința ne va duce dincolo de bine și de rău.

Vocea 2- De aici începe prima iluzie a libertății. Fă tot ce vrei și vocea care tot repetă cifre, semn că îți resocotește ceasurile, îți va șopti la ureche că totul este absurd.

Vocea necunoscuta- Război!

Lincoln- Dar cine ești? Un judecător? De ne arunci în față propriul nostru eșec. Adică tot ce am făcut eu a fost în zadar.? Voi trăiți astăzi o altă sclavie și vreți să spuneți că sclavia mea era mai bună, că stăpânii își hrăneau sclavii ca pe vite iar sclavii de astăzi sunt fără stăpân și nu au nici măcar de mâncare?

Sclavul- Roșii modificate genetic, carnea de laborator. Noi nu știm ce mâncăm.

Franklin- Noi am fost o treaptă de evoluție necesară pentru toată umanitatea. Voi aveți datoria față de viitor să lucrați în spiritul meu. Să puneți în principiul evoluției grija față de om care vine din iubire nu din glorie.

Vocea 1- Oamenii mei iubesc gloria ca unicul scop în viață și ultima rațiune de a exista.

Sclavul-Iubirea e sex, e doar o plăcere, e doar un moment. Oamenii vor să tragă de acest moment ca să îl lungească, să fie o oră, o zi, o viață. Oamenii confundă partea cea mica cu întregul cel mare și se uita cu ochii injectați de plăcere nesatisfăcută la statuia libertății, dar ea e de piatră.

Bărbatul și femeia-Putem confirma ca așa este cum spune sclavul.

Femeia- Mărturisim această greșeală dar e singura noastră forma de viață, nu știm alta.

Bărbatul- Ba știm dar nu putem ieși din acest cerc vicios. E o stare globală.

Femeia- L-am pierdut pe Tata. Nu știm cum să facem să ne întoarcem la el, și să îl găsim.

Baratul-Am vrea să mâncăm roșcovele porcilor, nu avem de ales.

Femeia- Nu spune tot, te rog.

Bărbatul- Mereu m-am simțit că sunt într-o țară îndepărtată și vreau să mă întorc acasă. Sunt acasă și nu sunt acasă și am muncit ani grei să o am.

Femeia-Amândoi suntem singuri în propria noastră casă.

Bărbatul-Trăim în case diferite. Ce vrei?

Franklin- Cu atâta știința v-ați îndepărtat de sufletul omului, de fericirea lui interioară și vă simțiți atât de străini unii de alții?

Columb- Au exploatat la maxim spiritul de aventură. Eu m-am oprit la ținuturile pe care le-am descoperit și am trăit acolo fericit, dar ei nu vor să se mai oprească. Vor și mai multă viteză într-o viață atât de scurtă! Din cauza vitezei printre copaci nu mai văd nici pădurea nici copacii și nici cerul de deasupra creștetelor lor.

Sclavul-Cerul a devenit o vopsea albastră și copacul înflorit un obiect din plastic. Au luat pădurea cu ei și o țin în poze.

Franklin-Priviți cum războiul a coborât în casele oamenilor și le rânjește de la fereastră în timp ce toate bisericile, sinagogile, templele și moscheile sunt goale. Nu că ar fi fost pline până acuma și că v-ar fi păsat.

Vocea 2-Dar eu unde mă botez cu lumină?

Libertatea- Eu știam că în case e doar liberate. Fiecare face ce vrea.

Sclavul către Columb încet- Iar nu vede că are ochii de piatră.

Columb- Iarăși vom fi batjocoriți dacă vorbim de suflet.

Vocea necunoscuta-Dar nu e iubire în casele oamenilor?

Sclavul- Cu iubirea au făcut la fel cum au făcut și cu pădurea. O țin în poze, în imagini decolorate de timpuri îndepărtate. Cât pot ține acele imagini?

Columb- Până se rătăcesc!

Bărbatul și Femeia- Dăm mărturie ca nu e așa. E o exagerare.

Vocea 1-Nu este adevărat, că nu e iubire, până ieri fiecare avea amantlâcul său. Eu va țineam în palma străzilor mele plimbările secrete din zi și din în noapte. Tare mult v-a mai plăcut sa vă ascundeți. Și asta pentru că erați liberi. Eu vă priveam tăcut cum treceați prin umbrele mele.

Sclavul- Vedeți că eu acum sunt iubirea pe care ați trimis-o în epoca sclavagistă.

Vocea 2- Iubirea e însăși demnitatea umană nu servitoarea cu ochii plânși de durere.

Vocea 1-Ce-mi pasă mie de această anomalie a persoanei. Noi avem indivizi. Dreptate socială și adevărul politic. Ce tot îmi vorbești de iubire. Vorbește-mi de libertate.

Sclavul- Adică iubirea și persoana sunt împreună o floare strivită de o cizmă?

Vocea doi-Copiii noștri trăiesc fără de tata sau fără de mama, unii sunt orfani și asta în numele libertății care are ochi de piatră și noi credem că acest zeu poate vedea până departe. Copiii noștri plâng pentru că vor să trăiască în îmbrățișarea dintre mama și tata așa cum s-au născut din taina iubirii și a vieții dintre mama și tata. Unii nu pot pronunța cuvântul mamă. Alții nu pot pronunța cuvântul tată.

Vocea 1-Taci, asta este doar o statistică. Statisticile mint. Nu reflectă adevărul și realitatea.

Femeia și Bărbatul-Ne-am bătut mereu care să fie primul.

Sclavul – Și care a fost rezultatul.

Femeia și Bărbatul- Niciunul nu vrea să fie pe locul doi și mereu ne batem ca la război.

Vocea necunoscută-Ador acest cuvânt sub toate formele lui de manifestare. Și să mai spui că omul nu este microcosmos în macrocosmos.

Franklin- Ce ați făcut cu știința? De ce ați dus-o pe tărâmul pustiului din sufletul omenesc?

Vocea1-Taci, nu îmi vorbi de suflet. Așa ceva nu există!

Vocea necunoscută-E mult mai simplu astfel să îți explici cât de absurdă sunt că exist și că pot exista chiar în vorbele tale travestită în adevăr științific.

Sclavul – Meffisto !

Columbo- Mefisto e chiar omul, stai liniștit.

Franklin- Să batem la ușile bisericilor goale. Altă dată era război și acum totul e gol.

Sclavul- Pentru că au transformat spiritul într-o clădire așa cum au confundat iubirea cu un inel.

Vocea 1- Îmi place corpul meu, îl ador. Îmi plac zeii din Egipt. Îmi place la nebunie expresia -frumos ca un zeu. Îmi place aceasta zeitate modernă, corpul meu propriu, pe care vreau să îl prelungesc cât de mult pot în istorie și să îl fac etern fie și prin mumificare dacă altfel nu se poate.

Vocea necunoscută -Vezi că nu înțelegi deloc tainele morții. Tot în iluzie ai rămas. Am venit în acest dialog ca să îți amintesc că ești muritor.

Vocea 1- Și ce dacă, nu-mi pasă!

Vocea 2-Dacă vrei să înțelegi viața trebuie să pleci de la faptul că noi cu toții murim. Oare de ce?Cei mai norocoși sunt cei care mor de moarte bună.

Franklin- Pentru că toți oamenii sun muritori, chiar și Socrate.

Vocea necunoscută-Paharul cu cucuta.

Bărbatul- Îmi place viața și am atât de multe lucruri de făcut!

Libertatea- Văd în întuneric cum unii duc în gropi comune cât mai mulți morți și asta pe întreaga planetă. Pot vedea de sus, parcă aș fi un satelit extraterestru! Eu sunt redusă la tăcere. Și eu care credeam că sunt universală.

Sclavul- Doar unii sunt liberi dar vine o vreme când nici ei nu mai pot fi.

Libertatea-Unii chiar mă consideră pe mine vinovată, că totul e din cauza mea, cum că eu am guvernat lumea și din prea multă libertate s-a întâmplat asta.

Franklin- De la prea puțină știință. Cunoașterea direcționată spre binele omului trebuie să fie pe primul loc. Adevărul ne va face liberi. Dar cunoașterea lui nu e un act gratuit. Universitatea Columbia este goală, doar câțiva cercetători care caută salvarea.

Femeia – Eu sunt viața.

Bărbatul – Ba și eu sunt vița. Femeia și forța vieții și inteligența omului vor învinge. Nu toți vor muri.

Vocea 2-Trebuie să fii inspirat ca să găsești soluția. Poate că trebuie să te așezi într-o anumită lege ca să poți primi inspirația și acea intuiție care aduce salvarea. Descoperirea unei idei crezi că vine așa de nicăieri?

Sclavul- Nu mai e nimeni preocupat de ideea acestei poziții. Toți cred că se pot salva prin ei înșiși. Eu sunt sclav și realitatea e crudă pentru mine. Poate că sunt singurul care poate da mărturie că nu mă pot salva din sclavie prin mine însumi.

Columb-Marea Roșie.

Vocea 2- Unde se duc omenii după ce mor? Tu corbule ce adulmeci văzduhul pleacă de aici. Nu ai ce căuta în orizontul acestor idei. Vremea ta a apus.

Corbul-Vreau să vă ascult până la capăt. Ce spuneți voi e mai absurd decât absurdul de unde vin eu. Nu plec oricât m-ați alunga. Stau lângă voi să vă arăt că oricând lumea mea ar putea renaște din prea multa voastră liberate fără de lege.

Sclavul – Pomul oprit.

Libertatea- Toate fructele mele sunt de mâncare. Vă îndemn să le gustați chiar și pe cele care sunt cel mai frumos ambalate, sunt pentru voi, sunt dovada libertății voastre.

Vocea 1-Unii zic că se pot salva pentru că privesc la zeitățile lor. Alții că devin asemenea vântului. Dar eu cred, cred cu tot dinadinsul că totul e aici pe pământ și nu mai urmează nimic după aceea și trebuie să ne bucurăm și să facem tot ce vrem aici și tot ce ne trece prin cap.

Libertatea- Nu da pe mine vina că ai adus suferință în bărbatul sau în femeia de lângă tine în numele libertății de gândire, de mișcare, de acțiune și de exprimare.

Lincoln – În numele tău, libertate, au votat legi împotriva omului.

Sclavul- Da, chiar așa, eu sunt o dovadă vie a acestui principiu.

Lincoln- Planeta respiră și e aer curat pe străzi.

Franklin- Vibrația pământului funcționează la parametri normali. Doar apele planetei sun mizerabile de prea multe deșeuri.

Vocea necunoscută-Sunt un virus născut din mizerie mi se spune. Din mizeria de pe întreaga planetă. Sunt născută și din împreunarea omului cu animalul. Așa mi se spune. Mi s-a dat voie să aleg cine trăiește și cine moare.

George Washington- Dacă avem corpuri sănătoase nu murim. Dacă avem un regim de viață bun și un mental puternic nu murim.

Franklin-Cred în puterea științei. Va descoperi faptul că ea este pentru om și nu omul pentru ea, omul nu poate fi un cobai pentru evoluția ei.

Sclavul- Războiul nuclear, experimente pe oameni, dar cu acordul lor firește, semnează o scrisoare înainte.

Franklin- Poate că va descoperi mai mult ca oricând că pe primul loc e omul și nu invers. Și atunci nu voi mai vedea tunuri de foc de pe geamurile templelor, bisericilor, sinagogilor și moscheilor dărâmându-se unele pe altele.

Vocea 2-Franklin, vorbește-ne despre tatăl tău. Despre taina vieții lui și despre cum i-a fost viața. Poate ca o vom lua din nou de la capăt cu viața.

Sclavul- Îmi este dor de Tata. Nu se poate trăi pe pământ decât în iubirea Tatălui, așa cum a știut-o tatăl lui Franklin și noi am pierdut acest semn.

Vocea doi- Eu sunt copilul care încă nu s-a născut dar vă anunț zorile dimineții, că eu mă voi naște în curând și voi trăi mereu în locul dintre cele doua inimi, în îmbrățișarea dintre mama și tata. Este o formă de trinitate fără sfârșit. În ea este asemănarea ce o căutăm în lumină.

…………………………………………………………………

HAIDEŢI TINERI

Aprilie ’93

PARTEA ÎNTÂI

Hei, neam ajuns de ocarã
Nu auzi cum plânge Dumnezeu
La fiecare poartã închisã?
Voi, cei însinguraţi de pãcatele voastre,
Voi, cei însinguraţi din cauza urii din voi
Lepãdaţi tina pãcatului vostru
Şi întindeţi braţele spre Iisus Hristos,
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii!!
Tineri, voi, ce sunteţi bãtrâni
Pentru cã sunteţi bãtrâni sufleteşte,
Aruncaţi bãtrâneţea din voi,
Primind lumina lui Iisus,
Primind lumina de candelã
În ochii voştri spurcaţi de sãruturi,
De idei ce nu v-au folosit niciodatã,
De ţigãri şi dansul satanei.
Şi-a fãcut omul jucãrii,
Ca sã-şi uite de pãcate,
Sã-şi umple timpul lui gol de gândire
Şi l-a uitat pe Dumnezeu-e atât de simplu!!
Şi-a fãcut maşini, blocuri, avioane,
Are ştiinţa cu care creeazã goluri de aer,
A distrus copacii şi a strivit florile
Şi crede cu atâta mândrie în el,
E persoanã importantã în lume,
Devenit din maimuţã om!!!
Îşi aprinde becuri şi le-nchide când vrea,
Astea ţin loc de soare, de luminã,
Dã drumul la muzicã, la casetofon
Şi aude spurcãciunile lumii cântând,
Dã drumul la televizor
Şi vede femeile goale cum se-ntind ca viermii.
E bogat, are de toate “învãţatul” nostru,
Pleacã în strãinãtate sã-şi “etaleze cunoştinţele”
America e la modã, nu mai e Parisul,
El nu-şi vinde ţara, şi-o dã degeaba,
Nu-şi mai place neamul, e de proşti, de calici,
Nu are dolari România, nu are, e calicã,
Nu are oameni vrednici sã-i asculte vorbind.

PARTEA A DOUA

Haideţi tineri, feciori şi fecioare,
Voi haiduci minunaţi ai neamului meu,
Intoxicaţi în felul acesta, nu simţiţi,
Nu simţiţi, cum acel ceva sensibil din voi,
Plânge de fricã sã nu fie distrus?
Prinţi şi prinţese ai neamului meu,
Nu vã apasã povara prostiei din jur?
Haideţi tineri adevãraţi
Sã devenim tineri prin lumina Liturghiei,
Sã devenim tineri desãvârşiţi,
Cântând lui Dumnezeu şi oamenilor despre iubire.
Noi, cei ce ne temem de bãtrâneţe,
Noi, cei ce ne temem de moarte,
Sã aruncãm toatã scâraba ce vine din tinã,
Sfinţindu-ne trupul nostru,
Îndumnezeindu-ne speranţa noastrã,
Înãlţându-ne sufletul nostru,
Pentru a devevi îngeri aici pe pãmânt.
Hei, tineri monahi şi mireni totodatã,
Sã fim tineri prin rugãciunea noastrã,
Gãsindu-l pe Dumnezeu, pe pãmânt fiind,
Nu mai suntem bãtrâni, nu mai suntem morţi,
Suntem pururi tineri, chiar si bãtrâni fiind.
Sã aruncãm, sã aruncãm toate pãcatele noastre,
Nu vedeţi câtã suferinţã aduc?
Sã ne spãlãm trupul şi sufletul nostru,
Prin botezul lacrimilor noastre,
Sã venim la Iisus, Mântuitorul lumii,
Cãci prin El moartea este învinsã,
Suntem în viaţã şi prin viaţã în El.
Haideţi, haideţi tineri şi vârstnici,
Monahi şi mireni totodatã,
Sã rãsturnãm sufletul nostru cel întinat,
Întinat de pãcate,
Sã devenim pururi tineri în lumina lui Iisus,
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
Înãlţat la ceruri şi prezent cu noi,
În serile de tainã a rugãciunii noastre.
Haideţi, haideţi tineri,
Nu vedeţi ce greu este sã fii singur?
Singur numai cu prostia şi cu pãcatele tale
Şi a celor din jur?
Singur şi numai cu dorinţa de a fi alãturi
De cel care luptã la fel ca şi tine?
Haideţi, feciori şi fecioare,
Haiduci minunaţi ai neamului meu,
Plãieşi tineri ai sfântului Ştefan,
Lucraţi tainic prin rugãciunea voastrã,
Daţi perdeaua neguroasã din faţa ochilor voştri,
Mistuiţi-vã în codri de gânduri
Şi luaţi aerul dreptãţii în piept.
Hei, mã auziti, mã auziti, prinţi si prinţese,
Ajutaţi-mã, ajutaţi-mã,
Nu mai pot singurã, am obosit!
Hei, hei, mã auziţi,
Nu suntem calici, nu suntem neam de ocarã,
Putem rãsturna rãul din noi şi din lume,
Putem învinge moartea sufletului nostru.!!
Haideţi, haideţi tineri,
Sã repetãm cuvintele Mântuitorului,
”Fiţi desãvârşiţi precum Tatãl vostru
Cel din ceruri desãvârşit este!”
Haideţi, sã devenim noi înşine
În propria noastrã libertate,
Prin lumina lui Dumnezeu!
Sã facem din neamul acesta ajuns de ocarã
Sã dãinuie printr-o cetate de sfinţi.
Sã facem din el aşa cum l-a visat Eminescu,
Şi Bãlcescu şi Iancu, şi Tudor Vladimirescu,
Aşa cum îl visa fiece domnitor,
Legat de pãmânt şi de ţarã,
De înţelepciune şi de Dumnezeu.
Haideţi tineri, monahi şi mireni,
Sã ne-ajutãm prin cuvântul nostru lãuntric,
Nu simţiţi, nu simţiţi cum cineva bate la uşã
Iar noi nu deschidem?
Haideţi sã privim, sã privim la minunãţia naturii
Şi vom auzi, vom auzi, cum cântã Dumnezeu!!!
Hei, frumuseţe tânãrã şi trainicã,
Tineri ce suntem tineri şi vom rãmâne tineri,
Sã aducem jertfa sufletului nostru
Pe altarul creaţiei,
Ce este viaţa noastrã îndumnezeitã.
Ştiţi, pãmântul are nevoie de sfinţi
Cum are nevoie o floare de soare,
Luaţi-vã rolul în serios
Cã Dumnezeu ne aşteaptã în tainã
Sã pângem şi sã vorbim fericiţi
Alãturi de El!

~Victoriţa Duţu: „Trăind în cercul vostru strâmt, vă credeţi genii“

Am trecut de curând prin Iaşi şi acesta pãrea neschimbat. Câtã linişte, câtã candoare, câtã bucurie, câtã frumuseţe. Aceeaşi pace patriarhalã te înconjoarã. M-aş fi dus şi acuma la biblioteca de la filosofie sã citesc de dimineaţã pânã seara. Îmi amintesc de starea aceea când citeam câte o carte la o zi sau douã, când mistuiam paginã cu paginã fãrã sã mã mai intereseze altceva decât ceea ce scria acolo, lumea aceea care se deschidea în mintea mea era totul pentru mine. Citeam filosofie şi literaturã, teologie şi istorie, nu conta, dar mai tare mã interesa tot ce era legat de reflecţie, de gândire, de meditaţie. În cei nouã ani de facultate, cinci de matematicã şi patru de filosofie, nu îmi amintesc sã fi fãcut altceva decât preocuparea aceea nebunã, de a citi şi a scrie pe cont propriu tot ceea ce gândeam şi simţeam ca este în mine bun sau rãu. În perioada aceea am reuşit sã adun în jur de o sutã de manuscrise pe care nu le-am mai deschis niciodatã, dar le am. Habar nu am ce am scris în ele. Nu am publicat nimic în niciun ziar, în nicio revistã literarã pentru cã pentru mine era important sã scriu, nu sã public, dar urmãream cu fervoare şi cu cea mai mare atenţie tot ceea ce se scria. Citeam cu un saţ extraordinar când apucam câte o revistã, tot ce scriau alţii. Printre preferate erau Timpul, Echinox , Dialog, Gazeta studenţeascã şi altele.

Eram foarte fericitã când vedeam cã cei care scriu sunt la fel ca şi mine, au aceleaşi sentimente, îi dor aceleaşi probleme, cã plâng la fel, se revoltã la fel, ca poezia lor e legatã de aceleaşi sentimente şi trãiri ca ale mele.

Gaşca de studenţi care avea aceastã ambiţie sã scrie într-o forma originalã şi proprie m-a format în spiritul ei, chiar dacã eu stãteam aşa mai retrasã, la distanţã, mã izolam. Erau zile în care nu vorbeam cu nimeni nici mãcar un cuvânt. Anii grei de la matematicã erau aşa. Spiritul celor care scriau în reviste îmi dãdea încrederea în mine şi tupeul cã aşa trebuie sã fac şi eu, ca ei, sã fiu liberã şi sã gândesc cu propria minte, sã nu mã iau dupã nimeni. Şi pictura o fãceam la fel, din puterea acestei libertãţi, pictam pe holuri în cãmin dupã acelaşi principiu al libertãţii. Cu spiritul acesta am rãmas şi acuma, dacã alţii au libertatea toatalã în a se exprima, aceeaşi libertate o am şi eu în edeile mele şi în felul meu de a fi.

Eram atât de ahtiatã sã citesc şi atât de cuprinsã de filosofia lui Imanuel Kant pe care o studiam cu un creion în mânã şi cu dictionarul în cealaltã, lângã mine, încât eram în stare sã stau acolo în bibliotecã, de dimineaţã pânã seara, fãrã sã mã ridic nici mãcar sã mã duc sã beau apã sau alte nevoi, de a lua aer şi a respira puţina pauzã, mi se fãcea alb în faţa ochilor , dar nu mã lãsam, Kant era ca teoria cea mai complicatã de la matematicã şi eu trebuia sã biruiesc. Nu plecam sã mai iau aer, încremeneam acolo pe carte, pentru cã îmi fugeau ideile şi le pierdeam, mã enervam cã trebuia sã o iau de la capãt şi mai bine stãteam acolo.

Într-o zi m-am proţãpit în sala bibliotecii de dimineaţã de la ora opt. Am fost foarte revoltatã când am vãzut cã biblotecara întarzâie, şi tot trece, şi tot trece, ba un sfert de orã, ba un alt sfert de orã pânã însfârşit a venit la opt şi treizeci şi cinci. Mi-am luat cartea cu filosoful meu preferat şi m-am aşezat acolo fãrã sã mã mai ridic.

Am facut doar câteva pauze întreaga zi şi spre searã, aproape de ora opt am ignorat faptul cã cea care statea la ghişeu dãdu strigarea de plecare, nu am fost atentã la cele ce se petreceau în jur şi cum în bibliotecã totul rãmânea cu lumina aprinsã m-am trezit pe la ora nouã seara cã sunt încuiatã înãuntru şi nu mai pot sã ies.

Am rãms acolo cu Imanuel Kant sub nas. Brusc mi s-a fãcut foame, ce sã mãnâc, nu aveam ce, de ieşit nu puteam, cã erau gratii, la baie sã mã duc, am rãsuflat uşuratã când am vãzut cã e deschisã şi am bãut nişte apã ca sã mi se mai potoleascã foamea. Am gãsit un covrig uscat prin ruksac şi la-m ronţãit. Mã sãturasem de citit, tot confortul mi-a dispãrut brusc şi nu mai aveam nici un chef sã citesc, la gândul cã o sã stau o noapte întreagã sã dorm în bibliotecã. Era vara , cald, prin mai la sfârşit, dar totuşi sã dorm acolo pe bãncile acelea de scândurã nu prea îmi dãdea mana. Am început sã mã plimb de colo, colo ca un leu într-o cuşcã. Când îmi arunc ochii pe un ziar ce vãd, o revistã uitatã de un student sau aruncatã, sau poate lãsatã acolo cu bunã intenţie, era Echinox. O citise şi o aruncase. Aşa cã am luat-o, parcã eram un deţinut în celula care pune mâna pe un elixir. Era îndoitã de la mijloc, aşa cã am aşezat-o de la început ca sã o pot citi. Când mã uit, pe prima paginã ce vãd. O figurã a unui individ, slab, deformat, cu nişte ochelari negri pe nas de îi acoprea toţi ochii, cu rama neagrã şi latã aşa cum se purtau pe vreamea impuşcatului ca sã arãţi cã eşti rasat, acest individ era pozat cu un cap al lui mare, în spatele unor gratii de geam nu de puşcãrie, cu o gramadã mare de cãrţi care se rãsturnau peste el, iar dedesubt era scris mare cu negru sub ochii holbaţi ai individului: ” trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii”.

Când am vãzut o asemenea arãtare, am început sã râd de mã ţineam cu mâna de burtã.

– Bã, eu semãn cu ãsta, ha ha ha ha

Era imaginea mea în oglindã, o imagine care se uita batjocoritor la mine. Tipul care pozase era nespus de frumos de dupã ochelari, dar cu figurile bicicletelor mari, negre si urâte care se uitau strâmbându-se la mine, avea o figurã aşa de pocitã şi de haioasã, de strâmbatã de îţi venea sã râzi la fiecare cinci minute.

Am aruncat ziarul cât colo, râdeam şi iar mã uitam la el. M-am dus la baie, m-am spãlat pe faţã ca sã îmi treacã somnul şi enervarea, plus cã aveam o uşoarã senzaţie de nãduşealã cã nu mai erau geamurile şi uşile deschsie, parcã nu aveam aer şi trebuia sã mã duc sã mã rãcoresc. M-am mai învârtit pe ici pe colo, m-am mai uitat pe geam la oamenii care treceau grãbiţi , la troleibuzele care mergeau aşa de lin agãţate de sârme, la tramvaiele care huruiau de se cutremura pãmântul, mã uitam aşa la toate care treceau pe sub ochii mei, eu care eram cocoţatã aşa de sus pe geam, vedeam totul de la distanţã fãrã sã fiu vãzutã.

Dupã care mi-am zis în gând

-Deci aşa dom’le, “trãind în cercul vostru strâmt, vã credeţi genii”, ha ha ha ha nostimã treabã…ha ha ha ha..deştept care a fãcut asta.

Uitându-mã la ziarul acela mi-a venit din nou pofta de Kant, mã calmasem, am mai citi o bucatã de timp, dupã care m-am întins pe masa de lemn, mi-am pus nişte scaune şi m-am culcat.

A a doua zi m-am sculat devreme, pentru cã dormisem destul de greu pe scândurile acelea, am pândit când a venit bibliotecara, de data asta nu a mai întârziat, m-am ascuns la baie cu cãrţi cut tot, sã nu mã vadã şi sã mã dibuiascã, dormisem în spaţiu interzis, am ieşit tiptil de acolo, şi m-am dus în camin unde am tras un pui de somn ca la mama acasã, la ţarã, în satul meu, vara, cu ferestrele deschise, şi cu miros de copac, grãdinã şi iarbã intrându-mi pe geam.

VICTORIŢA DUŢU

…..

Acasa › Educaţie și Cultură › Cultură › Îngerii pictaţi de Victoriţa Duţu

Îngerii pictaţi de Victoriţa Duţu

La World Trade Center Bucureşti, puteţi vizita în perioada 1 – 30 aprilie expoziţia cu tema religioasă „Îngeri“, semnată de pictoriţa Victoriţa Duţu. Fiecare artist simte să comunice în felul lui, şi expoziţia Victoriţei Duţu reflectă o conştiinţă neliniştită, complexă şi vastă, aflată în căutarea unei lumi superioare.

Pe lângă pictură, televiziune şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – literatura. A debutat în august 2003, cu placheta de versuri „Spaţii“. Au urmat volumele „Cuvintele“, „Vreau o altă lume“, „Călătoria gândului“, „Cea care aş fi“, „Singurătatea tatălui“ şi „Izvoarele vieţii“. „La mine nu e nimic separat, nu pot să fac distincţie sau ruptură în forul meu interior, între teologie, matematică, filosofie, poezie, pictură, gând, la mine sunt împreună, în interiorul meu e un tot, e ca şi când aş fi un lac în care curg mai multe izvoare. Aş vrea ca opera mea să fie mai multe feluri de nuferi. Încerc să îndrept totul către Dumnezeu“, explică artista prin cuvinte care motivează titlul expoziţiei, „Îngeri“.

În cadrul expoziţiei, are loc în această seară o întâlnire de suflet cu poezia, la care au fost invitaţi, printre alţii, Carolina Ilica, Ion Horea, Elena Armenescu, Victoria Milescu, Ioana Stuparu, Claudia Voiculescu, Geo Călugăru, Iuliana Paloda-Popescu, Lidia Ardeleanu, Horia Tiugan. Această manifestare este una de bucurie, de deschidere spirituală, organizată special în Postul Paştelui, aşteptând marea sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos.

Seara aceasta de poezie a fost creată special pentru a aduna la un loc mai mulţi artişti, cu viziuni şi trăiri diferite, ceea ce cu siguranţă va crea un spaţiu de armonie remarcabil. În acelaşi timp semnalăm apariţia Antologiei de poezie religioasă intitulată „Poeţi români slăvind dumnezeirea“, al cărei coordonator este Elena Armenescu. Fiecare autor prezent va citi din propria creaţie cuprinsă în acest volum. (Loreta Popa)

~Victoriţa Duţu: „Puterea de a înţelege“

Unul din cele mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma? Este aceasta invitatie catre cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Sale, a ratiunilor Sale puse in creatie, dupa cum spune Parintele Staniloae, pornind de la Maxim Marturisitoul prin lucrarea sa Ambigua. Rationalitatile plasticizate prezente in creatie invita omul sa le descopere prin straduinta proprie. Spune Parintele Staniloe in primul Tratat de Dogmatica. In centrul acestor cautari este omul, frumoasa creatie a lui Dumnezeu. “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”, suna peste veacuri indemul aderesat omului de catre Mantuiotorul Hristos.

In centrul preocuparilor noastre din toate timpurile sta omul cu marea taina a existentei lui. Prin tot ceea ce face fiinta umana bun si mai ales creator, se realizeaza acest process revelator al misterului exintei , al evolutiie noastre cetre ceva mult mai inalt si mai frumos decat ceea ce suntem aici si acum. Cea mai mare nazuita a omului din toate veacurile este aceea de a cunoaste.

In torcandu-ne catre ceva mai concret, cunoasterea omeneasca este materializata in lumbaje cu diferite structuri , nivele si domenii de cunoastere. Ce poate fi mai uluitor decat sufletul omenesc adunat intr-o carte. Ce mister nu propune un text pentru ca acesta sa fie descoperit, largit, inteles si dus mai departe. Ce frumoasa simbioza se poate produce intre cititor si autor, ce punte peste veacuri, ce trepte catre evolutie spirituala in care timpul si spatiul par sa nu mai aiba sens.

Poate ca aceasta este realitatea dintr-o carte, cititor si autor deopotriva par sa nu mai poata tina cont de loc, de timp istoric, de determinari conctrete ci sa se realizeze aceasta relitate atemporala care este lectura unei carti, prin comuniunea de la suflet la suflet, de la minte la minte, de la o ratiune la o alta ratiune, de la o realitate la o lata relitate, de la o intelegere catre o alta intelegere, producandu-se acel mister, interioritatea ontological a fiintei umane.

Acesta poate fi raportul dintre cititorul model si autorul model, cand autorul model arunca punti catre viitor, traind in viitorul creatieie sale, catre lumea pe care o construieste pentru ca e lumea misterului si a trairii umane prin inefabilul ei. Poate ca toata aceasta lume pe care noi o traim, poate ca toata aceasta existent pe care noi o consumama zilnic si ea ne consuma pe noi, ar putea prinde contur daca noi am gandi-o din aceasta perspecita a vesniciei.

Cand un auor scrie o carte nu isi propune oare sa colaboreze cu cel care o va citit in viitor? Poate ca aceasta e marea stradanie a celui ce creeaza. Ce se intampa de fapt cu o carte dupa ce a fost scrisa si a fost daruita istoriei si timpului. Sa zicem ca exista un cititor empiric. Pentru Eco acesta pare sa nu prezinte interes, pentru el interesul se pare ca il ocupa cititorul model si scriitorul model. Atunci apare imedia intrebarea pe care mi-o pun atat de firesc cu privire la mine, cum sa faca ca intr-un text de al lui Eco eu sa trec bariera de cititor empiric si sa ajung la cel de citior model, adica sa devin chiar acel cititor la care s-a gandit autorul, sa devin acea voce interiora care poate sa ii duca mai departe ideile si intelesurile catre alte lumi, catre alte existente.

Care este raportul dintre autor, text, cititot. Poate fi un cititor empiric , care priveste textul din perspectiva vietii lui si a modului sau de intelegere . Un citior nu poate sa faca abstractie de bogatia vietii lui atunci cand se raporteaza la un text, un cititor empiric va cauta sa intelega un text argumentandu-si propriile idei facand raportare la textul citit, folosindu-se de el, cumva vectorul de intelegere este pornit dinspre cititor catre autor.

Ori un cititor model se va lasa condus de tex, va cauta sa inteleaga textul facand abstractie de modalitatile lui de intelegere, vectorul raportarii va fi de la text catre el insusi. Un citor model va cauta sa se raporteze cat mai mult la ceea ce a vrut autorul sa exprime. Pentru scriitor “cititorul va exista ca un component al povestirilor ca atare” iar fiind prezent in naratiune.

Asteptarile scriitorului model fata de cititorul model sunt multiple, acesta“ii cere cititorului sa colaboreze umpland o serie de spatii goale”, pe care naratorul nu le mai explica, pentru ca sunt redundante. Pentru placerea lecturii un scriitor nu va spune totul, il va lasa pe cititor sa colaboreze, sa contribuie cu imaginatia sa dand viata lecturii sale si un nou sens, umpland de semnificatii noi scrierea.

Unii scriitori prefera tehnica ocolisului tocmai pentru a mari misterul lecturii, altii scriitori vor recurge la ceea ce s-a numit o preferinta pentur rapiditatea scrietii, care da suflu si pune pe cititor sa isi construiasca lumea imaginatieie sale. Aici am putea vorbi de colaborarea dintre scriitor, rapiditatea textului si cititor. “Cateodata un scriitor spunand prea multe devine mai comic decat personajele sale, ritmul rapid este o mare virtute narativa pentru cel care se straduieste sa construiasca lumi.”

Cat de eliptica este o povestire trebuie apreciat dupa tipul de cititor caruia i se adreseaza.

Un text poate fi asemuit cu o padure, cum frumos spune Eco, folosind aceasta metafora a “padurii narative”. Analizand multiplele valente ale acetei metafore, am putea spune ca ceea ce ne incearca la inceputul unui text este o mare bucurie, pentur ca am vazut padurea, insa pe masura ce ne afundam in ea putem alege diferite drumuril, diferite carari strai diferite sentimnente, de la frica , teama perplexitate de la mirare, beatitudine si vis. Alergand prin aceste locuri straine suntem pusi mereu in situatia de a ne construi propriul drum si de a face alegeri proprii, am putea ajunge astfel in locuri noi pe care urmeaza sa le descoperim, calatorim in acele vai si luminisuri in care nu s-a desfatat decat autorul insusi. Frumusetea unui text consta in aceea ca cititorul isi poate fauri propriul sau drum in aceasta padure narativa.

In textul natativ mai exista si o alta nuantare a interpretarii cititorul este constrans de fiecare data si la fiecare pas sa faca o alegere sis a respecte niste regului. Un cititor emipiric in care intram noi, cei care lecturam la o prima vedere, nu are nici o lege in ceea ce priveste interpetarea si foloseste textul ca pe un pretext perntru propriile emotii si ratiuni care sunt in inexteriorul textului sau textul i le poate provoca prin asocirea amintirilor. In mod intamplator o secventa dintr-o carte te duce sa te vezi pe tine cand sufereai iar cand reiei cartea vei trai aceleasi stari de reamintire a ta ceea ce erai atunci cand citeai cu mult timp in urma.

Am putea vorbi de anumite limitele interpretarii in sensul ca nu interpretez un text ci ma folosesc de el pentru propriile mele argumente.Pentru cititorul model exista niste reguli ale jocului si cititorul model se pricepe sa le joace ca in jocul de sah.

Autorul da instructiunile jocului iar cititorul sau model, prin semnalele pe care le percepe, semnale care uneori pot fei extreme de obscure, ajunge sa inteleaga adevarat intentie a autorului. Regulile metafizice ale indoielii sunt cele ale lui decart si autorul model sties a le joace sis a le inteleaga: cogito, ergo sum” va spune la sfarsit autorul impreuna cu cititorul.

Cine il construieste pe cititorul model? Autorul? Putem gandi autorul ca un personaj empiric care realteaza faptele construindu-si cititorul model sau?

Sa luam pentru exemplificare Meditatiile lui Rene Descartes. Carui titp de cititor se adreseaza el?

“Meditatii metafizice catre Domnii Decani si Profesori ai Sfintei Facultati de Teologie din Paris, Domnilor, motivul care m-a determinat sa va prezint aceasta lucrare este atat de intemeiat iar atunci cand imi veti cunoaste intentia sunt sigur ca veti avea unul tot atat de intemeiat de a o lua sub protectia voastra…am considerat intotdeauna ca aceste doua probleme cu privire la Dumnezeu si cu privire la suflet sunt cele mai importante dintre toate cele care merita sa fie demonstrate mai degraba cu argumentele filosofiei decat cu ale teologieie, caci cu toate ca noua care suntem credinsiosi ne este de ajuns sa credem prin religie ca este un Dumnezue si ca sufletul omenesc nu moare impreuna cu trupul, cu siguranta ca nu pare posibil sa-i faci vreaodata pe necredinciosi sa creada in adevarurile vreiunei religii si nici aproape in nici o virtute morala”.

Cui se adreseaza de fapt Decartes?

Se adreseaza in primul rand preotilor, cititorul empiric , deoarece acestia il vor citit si intelege pe masura asteptasrilor lor. Celor care nu sunt credinciosi, tot cititorul empiric. Dar Filosoful se adreseaza in primul rand celor care ii vor intelege argumentatia, celor care se vor lasa sedusi de lectura ideilor sale, cititorului model, si nu in ultimul rand noua, cititorul etern, atemporal, care e in afara de timp si se spatiu, pentru ca orice geniu are aceasta intuitie a vesniciei operei sale.

Exista un sigur eu narator care se indentifica cu autorul model, insa interpretarea si intelegerea meditatiilor carteziene va fi posibila doar de acel cititor care intelege regulile jocului si le respecta pana la capat, urmad sa se realizeze aceasta descoperire reciproca a cititor, tex, autor.

Putem vorbi si de alte constructii ale textului cand trebuie sa facem distinctia dintre autor si vocea sa. Cartile scrise la persoana intai, in multe dintre ele , “eu”nu este neaparat si autorul. In romanul Sylvie, spre exemplu, sunt prezente trei entitati: personajul principal, domnul care poarta numele controversate, a doua entitate este cea care spune “eu” in povestire: este cel care reflecteaza ca ”iluzile cad una dupa alta precum cojile unui fruct iar fructul e experienta”. Acest al doilea personaj este naratorul povestirii dar care e diferit de autorul povestirii, Gerard Neval. Cea de a treia entitate, de cele mai multe ori este greu de indentificat, vocea autorului insusi. Putem avea in vedere simetria cititorul model vizavi autorul model, vrand a identificata vocea anonima care incepe povestirea si care la un moment dat se tradeaza pe sine in text, intr-o maniera subtila . Cititorul model cunoaste regulule jocului, ducand la bun sfarsit aceasta misiune a descoperirii. Despre aceatsa voce nu stim nimic sau apropae nimic sau atata cat se lasa ea sa se descopere, este ca o invitatie la meditatie pornita de la autorul model catre cititorul model. Aceasta a treia voce este Nerval, autorul insusi care mareste misterul operei prin aceasta ascudere cat mai ingenioasa in spatele operei si a personajelor pe care le construieste. El este creatorul oprei sale, fiind in afara ei, in iteriorul ei, peste toto sau nicaieri. Pana la urma el este misterul sau intruchiparea misterului insusi.

Autorul adevarat dispare in fundal intr-o scriere puternica si expresiva devenind un fel de personaj al paratextului. El mizeaza pe in citor ideal bolnav de insomia lecturii de neobosita inclinatie catre cautare si cercetare, catre acel ceva inefabu=il al trairii si al contemplatieie. Aceasta este taina unei creatii si maretia vesnicieie revelata intr0un text. Straduindu-ne sa devenim cititori ideali ai unui text revelat poate vom trai o scanteie de sentiment din revelatia creatiei.

VICTORIŢA DUŢU

Victoria Duţu: „Firul de nisip“

Umarul meu era plin de aripi

Ce au atins apa marii

Si in departarea zborului

Au strans in ele un fir de nisip

Pe care l-au numit fulg.

In realiatea visului

Eu eram doar un fulg

Purtat de un val

Sau la tampla unui pescarus.

Sufeltul meu sta inchis

In firul acesta de nisip

Ce se oglindeste in soare.

Cata stralucire are in miezul verii

Cata tristete are noaptea, cata visare, cata meloncolie

Cata puritate cand e departe de orice privire

Ce ar putea sa ii pangareasca rostirea , priverea,

Oglindirea in mare cea mare cu verdele ei de smarald

Prinde furtuna si uragan,

Care sunt de nedescris

Pentru cel ce nu a plans netacut , nevorbit, nerostit ,

Insingurat in zbaterea care duce la sfasierea

Firului de nisip, la transformarea lui

In diamante mici pentru ca a trait fara sa vrea

La o noua dimensiune.

Da, da, s-a intamplat o data

Cand soarele apunea la miezul zilei si marea deveni o esarfa

Ca o lacrima de pescarus

In vantul ce era gata sa sfasie tot ce apare in cale

Atunci a inghetat pentru prima data apa,

A ingheta cerul

Intr-o infrigurare nemaizarita

Si aripile care stateau inghesuite in firul de nisip

Au inceput sa creasca ,

Aripile aveau nenumarate priviri

Si puteau sa inteleaga si sa rosteasca ele

In locul lui fulg ceea ce el nu putea vorbi

Ceea ce nu putea sa creada ca ar putea sa fie la vazul lumii

La vazul luminii.

Stelele devenira firele de nisip

La o lalta cu el, cel nestiut si neinteles,

Marea cea mare era acum drumul pe care el plutea

Catre ceea ce a vazut si a rostit doar in el insusi,

Nu mai era strivit de nicio realitate

El era acum o noua lume

In care marea , oceanul , stateau intr-un dans cosmic

Sa priveasca dansul lui , purtat de vanturi galactice de dincolo de universul

Ce il tinuse asa de strans in el insusi,in visul lui, in mintea lui de fir de nisip

Care doar uneori era spalat de trasnetul cerului si de valurile ce il purtau

Intr-o furie de nedescris pentru lumea asta

Si de ce,de ce oare firul de nisip trebuia sa fie murdarit si strivit in forma asta

Daca drumul lui era marea catre dincolo de stelele care il ocroteau cu lumina lor muta.

Penru firul de nisip

Stelele erau ferestrele catre lumea in care el trebuia sa ajunga

VICTORIA DUŢU

…………………..

■ VICTORIŢA DUŢU

Volumul 9

LUMINA DE PE UMĂRUL STÃNG

Doamne,

sunt singură pe lume

şi în locul cel mai înalt şi mai ascuns

Tu eşti prezent

în această zbatere

a sufletului însingurat.

eu zbor către lumea

Ta necunoscută

sunt în mare

în zbor

şi lumina curge în mugur

din soare către umărul meu

ce poartă lumina din cer

îngerul păzeşte zborul meu

până dincolo de orizontul privirii

Tu ai coborat în

spirala timpului

şi ai cuprins chipul de copil

ce priveşte mirat către Tine

în călătoria Ta în timp către noi

Tu ai mântuit lumea

prin jertfa supremă

ce devine axă pentru noi

rătăcitori în timpul

ce este numai al Tău

noi nu mai avem timp

decât cel al devenirii

către Tine.

păşesc pe un pod

cât de misterioasă este

această trecere

parcă aş vrea să zbor

până dincolo de zările care

nu mă mai sperie

câtă putere să zbor

în infinitul ce mă cuprinde.

copilul trăieşte în cer

şi cântă

stă în genunchi

odihnindu-se pe un nor

îngerul se apleacă voios

către bucuria copilului

devenită nor

cântec, cuvânt

zâmbet

copilul pluteşte

în gândul lui

către Tine

s-a întâmplat o minune atunci

se întâmplă minunea mereu

trei copii Te caută

în zborul lor

către naşterea Ta

ce devine lumină

călăuzitoare spre Tine.

lumea e un vârtej

şi din acest haos

numai Tu cu naşterea Ta

cu durerea din Tine

eşti axă, eşti sens,

eşti început şi sfârşit

ce mă îndepărtează pe mine

să fiu înghiţită de vortex.

pământul e o sferă

ce pluteşte către plus infinit

e grădina creată

de Tine

ca eu să zbor

către lumina făcută

drumul dintre mine şi Tine

pentru că Tu ai creat

nemărginirea

Tu ai creat sensul zborului meu

în lumina albastrului

dincolo de universuri paralele

omul stă în genunchi

pe marea vieţii

Tu eşti cerul, Tu eşti

lumina şi ne chemi

să călătorim

către un alt cer

scara aceea către cerul Tău

este drumul dintre noi doi

este drumul pe care

Tu ai păşit

ca eu să pot zbura

către Tine

cu o întreagă lume

prin infinitul creaţiei Tale

ce este locaşul vieţii mele

eu trăiesc acum şi aici

în infinit

în nemărginirea creată de Tine

Tu eşti scara,

Tu eşti sensul,

Tu eşti drumul,

spre înainte

eu nu mă opresc

şi e aşa de simplu

să nu privesc înapoi

în mersul meu

spre tot mai înalt

nu văd decât

treptele scării

ce e aşezată între mine şi Tine

Tu care eşti dincolo de univers

şi eu locuiesc

în infinitul creat de Tine

doar o lumină atinge pământul

îngerii cântă şi oamenii se tem

şi se apropie atât de tăcuţi

de minunea lumii

încât noaptea devine zi

la naşterea Ta

în infinitul atât de mic

să te cuprindă

marea e minunată

mai rece

care nu arde

şi eu pot păşi

peste razele ei

fără să mă topesc

fără să dispar

pentru că infinitul Tău

e drumul către

lumina de dincolo de cosmos

şi eu cu Tine prezent în creaţia Ta

pot zbura până dincolo de tot

ce este omenesc

să mă cuprindă

lumina ce a pătruns

de dincolo de univers

e ca un soare

face întunericul

să lucească în muguri de foc

şi gândul mult mai puternic

să nu se mai teamă

de această minune de pretutindeni

parcă aş vrea să dorm

şi cu ochii mereu închişi

să nu mai văd nimic

din tot ce este în afară

să fiu aşa, mereu

şi lumea ce mă strânge

cu marginile ei

să dispară

eu să fiu doar cerul din mine

ce-mi primeşte zborul fără teamă.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

linişte

prea multã liniste

zgomotul pãtrunde

cu putere

dar nu poate

cuprinde liniştea

îmi este fricã

fricã de zgomot

fricã de liniştea

ce nu se lasã

cuprinsã de

zgomot

zgomotul acesta

atât de violent

îmi ia puterea

de a privi

de a atinge

liniştea ca o

prezenţã

dincolo

de gestul meu

de a cuprinde

mãnunchiul de cuvinte

ucise de zgomot

cineva priveşte

de departe

eu nu-l pot vedea

dar închipuirea

creşte atât de tare

încât privirea

alungatã de

teama unui gând

nerostit

aşteaptã sã fie ucisã

îmi este teamã

de liniştea

ce e ucisã de zgomotul

ce se preschimbã

in liniştea

unui blestem

cineva de parcã

s-ar transforma

într-un om

dintr-un om

din mai mulţi

oameni dintr-o datã

şi cu mâna ridicatã

în zare

ar face semne

nevãzute

în rãsãritul soarelui

ochii mei în privire

se înfricoşeazã

la umbrele uriaşe

fãcute de mâna lui

cãtre soare

eu mãresc totul

la altã scarã

pânã mã prãbuşesc

în propia mea

minte

ştiu cã nu trebuie

sã-mi ucid

închipuirea

dar numai ea

este prezentã

în realitatea ce o

trãiesc fãrã sã o

pot atinge cu mâna

e oare rãu

sã privesc

sã ating cu mâna

gândul celuilalt

care fuge

care se ascunde

înficoşat

de pama altui gând

ce nu a lovit încã

ochii luiu scapãrã

scântei devenite

doar pãrere de zâmbet

dar durerea

tâşnitã pe umbra

peretelui ce o

cuprinde

treemurã de spaimã

în disperarea lumii

o undã de şoc

farce ca totul

sã se inverseze

şi în loc sã

privesc înainte

privesc înapoi

pãşesc în felul acesta

pe un drum

ce se lãrgeşte la

infinit.

zarvã tãcere,

linişte,atât

nimicul cuprinde

ca într-o hainã

golul de dinaintea

unei cãderi

dupã cãdere

este mai mult

decât golul

în nimicul

celui strivit

apare gândul

cuprins într-o umbrã

ce se pune

între soarele rãsãrit

şi noaptea ce

vrea sã apunã

şi sã rãsarã

la plus infinit.

golul acesta

cuprinde

doar obiectul

ce nu mai este

obiectul acesta

şi-a pierdut forma

se striveşte acum

pe el însuşi

în douã goluri

ce se intersecteazã

obiectul acesta

s-a cuprins

pe el însuşi

se vede pe sine

pentru cã

forma nimicului sãu

şi-a pierdut

calitatea vieţii

nu pot sã spun

nici cã el curge

nici cã el stã

obiectul acesta

ce nu mai este

era cânva un ochi

prin care gândul

putea sã vadã

strãfulgerarea

unei idei

într-o oglindã

el se vedea pe

el însuşi

în aceastã

strãfulgerare

şi nu-I mai era fricã

da, da, nu-I mai era fricã

pentru cã

obiectul acesta

a devenit un gand

ce nu mai fãcea

nici o umbrã

a devenit o bijuterie

dintr-o altã coroanã

diamant ce

nu mai poate fi cãlcat

în noroaiele drumurilor

ştiţi cã existã acest obiect

devenit gând

ce nu mai pote fi distrus

de nimeni

gata , nu-mi mai este fricã.

oboseala închide o

fereastrã

închide douã ferestre

închide mai multe

ferestre

apoi ferestrele

mã închid pe mine

în oboseala gândului

din fereastrã apoi

sticla se topeşte

într-o razã

venitã de nicãieri

raza lumineazã

într-un alt întuneric

ce nu poate cuprinde

oboseala

eu merg pânã departe

fac un pas

oboseala îmi închide ochii

pleoapele, eu vãd

prin fereastra ce a devenit

o lume subţire

infinitã

vãd şi mã strecor

prin aceastã lume

prin care eu

am vedenit un punct.

lumea pluteşte

eu sunt punctul

din lunie

merg printr-o fereastrã

atât de deschisã

încât pãmântul

ca o sferã inofensivã

poate trece prin ea

linia mea e un drum

un drum pe care

eu nu-l pot desena

nu-l pot descrie

dar ştiu cã frica

şi oboseala

si îmbrãţişeazã

dându-şi mâna

prin aceastã fereastrã

prin care

numele meu

pãtrunde nestingherit

aici cuvântul poate fi

doar un nume

care pluteşte sub forma

unui sunet

aruncat din infinitul

din lãuntru

în infinitul din afarã

gândul oboseşte

sã priveascã

dincolo de numele lui

liniile frânte

devin în felul acesta

universuri

asemeni unor

foi de hârtie

aşezate într-o carte

pe-un raft

iau cartea

şi fãrã sã o deschid

o transform într-un gând

plutitor pe o linie

paralelã cu lumea

unde eu sunt

doar un nume

ce dorm.

cunosc lumea

privesc

o privesc de la distanţã

nu ştiu cum

sã pãşesc

nu ştiu

cum sã merg

îmi este fricã

de pasul meu

îmi este fricã

de pasul meu

care ar putea distruge

frumuseţea

ce nu o poate

înţelege

frumuseţea aceasta

se ascunde mereu

nu ştiu pe unde

sã merg

pentru cã

toatã frumuseţea

lumii sã o

pot cunoşte

dar pot înţelege

atunci când rãmân

deosebit de singurã

în faţa

unei frumuseţi

ce mi se ascunde.

DRUM

e un drum nesfârşit

care se lãrgeşte

eu merg pe el

cu privirile aţintite

la cei de lângã mine

şi în felul acesta

mã tem

aud doar voci

ce mã sperie

unele mã ademenesc

spun cuvinte

întortochiate

pe care eu nu le înţeleg

dar merg pe acest drum

şi eu dorm în mers

fãrã sã îmi pese

de tot ceea ce eu vãd

de tot ceea ce

se întâmplã cu mine.

aici e doar întâmplarea

nu vã fie teamã

gândurile mele

sunt aici

priviţi-le

eu le culeg

ca pe nişte pere coapte

dar în interior sunt

amare şi verzi

da, arãt mâna

palmã mi-o arãt

dar nu se întâmplã

mare lucru

pentru cã în

aceastã cãlãtorie

doar gândul neputincios

se mai frãmântã

sã poatã scãpa

de ceva neştiut

atunci , totul

dintr-o datã

devine pentru mine

de neinţeles

sunt aproape

sunt cât se poate de

aproape

de o imagine

privesc în gol

şi cred cã eu pot

sã pãşesc

eu fac paşi

dar totul se întâmplã

doar în inchipuire

eu in realitate stau

lipitã cu fruntea

de o imagine

ce-mi devine obsesie

“am în faţa mea

doar un drum

ce se lãrgeşte

la infinit”

am fãcut o distincţie

între mine si

un drum din închipuire

o mânã din afara mea

m-a luat de mâna stângã

nu m-am speriat

pentru cã nu am putut

sã o vãd!

pe malul din urmã

privesc, privesc

marea de cuvinte

ţipã în valuri

în jurul capului meu

cu doi ochi închişi

ce vor sã vadã

mânã ce m-a atins

şi m-a împins

m-a tras

de mâna stângã

un punct de departe

din inchipuire

a fãcut un ocol

şi mi-ã adus copacul în palmã

eu sunt cu el

cu cel care mã împinge de la

spate sã merg

pe drumul ce n-l pot vedea

decât prin

atingerea braţelor.

eu am ochii închişi

dar cu ochii deschişi

pentru o lume

ce o pot vedea

caut cu mâna

un semn

de departe

şi simt o altã

mânã ce mã atinge

atunci mai fac

încã un pas

de una singurã

mâna aceea a încetat sã mã împingã , sã mã tragã

aştept

nu se întâmplã nimic

atunci am din nou

gânduri , imagini

gânduri inutile

imagini pot vedea

ochii mei cât se poate

de multe, de inutile

de neimportante

atunci merg mai departe.

nu pot sã dorm

merg cât se poate

de departe

şiîntind braţele

caut, caut cionirea

de mãna caldã

ca sã fiu în siguranţã

ce pot sã pãşesc

cã pot sã vãd

deschid ochii

chiar dacã nu vãd

decât imagini iluzorii

eu vãd într-un fel

dar paşii gândului

merg pe un alt drum

şi ei trebuie sã atingã

un alt pas

şi numai dupã aceea

urmãtorul pas

şi numai dupã aceea

urmãtorul pas

îmi este permis

am atins astãzi

mâna constantã

a unui gând

ce face ca drumul

pe care merg

sã se lãrgeascã la infinit.

drumul pe care merg

e un drum inutil

sua poate

cã e drumul

pe care merg

chiar acum

fãrã sã-mi pese

de ceea ce vãd

e ca şi cum

eu aş vedea

imagini cât mai frumoase

dar picioarele mele sunt

un îngheţ

al normalului

care mã scufundã

într-un vârtej al morţii

caut prin iluzoriu

mâna ce mã atinge

ca sã fac

pasul corect

caut

prin iluzoriu

mâna

ce mã atinge

ca sã fac

pasul

corect

sunt la intersectie de drumuri

eu ma uit

unde sa o iau

pe ce drum sa apuc mai intai

dar eu vreau sa merg

pe fiecare dintreele

deruta e mare

dar eu vreau toate drumurile dintr-o data sa fie ale mele

dar traiesc intr-o inselare

pentru ca totul este posibil

doar in inchipuirea mea.

rascrucea de drumuri

nu este decat in inchipuirea mea

si nimic mai mult

pentru ca altfel

nu se poate

dar prea usor

apas pe aripa vantuluio

ca sa pot zbura

intr-o lume iluzorie

care nu ma duce

decat la un inteles

ce ma face sa cuprind in mana

cele patru drumuri

pe care nu pot merge

dintr-o data

oare nu asta este

inselarea mea

marea mea inselare.

priviti

eu merg si-mi masor gandurile

cu un cuvant inventat de mine

pentru ca nu pot trai

ceea ce –mi inchipui ca ar fi

priviti

ochii mei sunt asa de deaprte

de ceva esential

dincolo de tot ceea ce eu am crezut

ca as putea cunoaste.

Victoria Dutu ***Galeria de PICTURI SI CARTI

Comanda acum o carte si o pictura create de mine pentru ca au la baza principiul estetic de frumos! * Telefon&WhatsApp:+40740.27.99.08/ victoritadutu@gmail.com

Scrieri

~Victoriţa Duţu: „Trăind în cercul vostru strâmt, vă credeţi genii“

Îngerii pictaţi de Victoriţa Duţu

~Victoriţa Duţu: „Puterea de a înţelege“

Victoria Duţu: „Firul de nisip“

■ VICTORIŢA DUŢU

~Victoriţa Duţu: „Trăind în cercul vostru strâmt, vă credeţi genii“

Îngerii pictaţi de Victoriţa Duţu

~Victoriţa Duţu: „Puterea de a înţelege“

Victoria Duţu: „Firul de nisip“

■ VICTORIŢA DUŢU

Partajează asta:

Apreciază: